Elena Marineci despre noi începuturi și puterea lui împreună

Orice conversație cu Elena este una incredibil de frumoasă, plină de caldură și lecții de viața, iar acest interviu nu este excepție de la regulă. Am povestit despre multe subiecte, printre care ce înseamnă puterea lui împreună, cum i s-a schimbat viața în ultimul an, coaching și cum să faci față necunoscutului. Pentru mai multe povești și întrebări la care merită să cauți raspunsurile tale, dă scroll și citește în continuare.

Dacă ar fi să faci un top al provocărilor ultimului an, cum ar arăta el? Și ca să ducem răspunsul puțin mai departe, cum consideri că au contribuit aceste provocări la dezvoltarea ta personală și profesională?

În multe conversații cu prietenii am numit anul ăsta „anul meu de șantier”, pentru că peste tot pe unde mă uitam în viața mea, vedeam semnul „work in progress. Identitatea mea profesională este în plin redesign, după concediul de maternitate și ieșirea din Starfish la începutul lui 2021, viața personală cu un toddler este un șantier perpetuu – și din rolul de părinte și din cel de iubit/ă, totul este într-o continuă transformare și recalibrare, iar ca topping peste toate astea, la începutul pandemiei ne-am decis să vindem apartamentele pe care le aveam, să ne mutăm la Pitești și să ne apucăm de construit o casă pe un teren de lângă București pe care îl adorăm. Deci aș zice că principala mea provocare asta a fost – șantier la propriu și la figurat, cât vezi cu ochii.

Legat de cealaltă parte a întrebării tale, am un intreg roman cu titlul „Și ce am învățat din asta?”. ???? Are deja multe capitole, dar o să încerc să las aici 3-4 titluri mai recente, împreună cu un scurt rezumat:

  • Become comfortable in sitting with the unknown. Sună prea bine în engleză ca să îl traduc. A fost unul dintre laitmotivele pandemiei – mi-am zis propoziția asta ca o mantră de nenumărate ori, și acum, uitându-mă în urmă, pot să zic că a avut efect. Chiar aveam această imagine cu mine și necunoscutul stând la o cafea și devenind prieteni. E o lecție al cărei impact îl văd în principal în calitatea lumii mele interioare. Pur și simplu e mult mai liniște și mai luminos pe interior.
  • Care e viața pe care vreau să mi-o creez? Procesul de a face designul unei case pentru noi a fost de fapt procesul de a face designul unei vieți. Ne-a luat un an de zile și câteva iterații de proiecte ca să ne dumirim ce vrem. Cu ocazia asta am conștientizat și mai clar cât de sinuos este drumul pe care îl deschide întrebarea „deci ce vreau?”, și cât de important este să treci și prin gările lui „Asta sigur nu!”, până să ajungi la un „Hell yeah!”.
  • Nothing is either good or bad, but thinking makes it so. Asta e de la Shakespeare și o las aici, pe de o parte pentru că sunt o intelectuală ????, și pe de alta pentru că m-au bântuit versurile astea în mod constant în ultimele 6 luni or so. Mi-au devenit mantră de fiecare dată când am o emoție mai intensă – fie din zona dezirabilă (entuziasm, bucurie), fie din zona mai dezagreabilă (furie, tristețe, dezamăgire). Practic, mi-am făcut un obicei din a găsi avantajele și costurile în orice. Să zicem că mă enervează foarte tare ceva – caut să fac o listă cu 20-30 de avantaje pe care mi le-a adus de fapt. Sau, să zicem că sunt super entuziasmată de un proiect pe care urmează să îl încep – caut să văd care sunt costurile/dezavantajele pe care aș putea să le am. Scopul este să am mereu o percepție cât se poate de echilibrată. Să nu stau mai mult în yin decât în yang sau vice-versa. Iar de la Monica Ion am învățat și un level 2: atunci când mă enervează ceva, pe lângă lista avantajelor pe care le am de pe urma lui, mai fac și o listă cu dezavantajele pe care le-aș fi avut din scenariul ideal. This worked wonders for me and I highly recommend it!
  • The price of something is not the value of something – titlul ăsta l-am împrumutat de la iubitul meu. El îl folosește foarte des și a ajuns să capete foarte multă greutate și la mine în cap. Eu eram destul de ancorată în decizii financiare bazate doar pe ce zice matematica cifrelor. Am descoperit însă cu el o matematică ceva mai profundă, a valorii subiective, care s-a dovedit până acum semnificativ mai satisfăcătoare și mai plină de sens. Practic, după un an de zile în care am investit bani, timp și energie (multă!) în planurile casei, când a venit timpul să dăm startul șantierului, ne-am lovit de imprevizibilitatea prețurilor și disponibilității materialelor. În contextul ăsta, decizia de a amâna părea cea mai bună alegere. Era totuși dificil pentru mine să „renunț” la toate investițiile materiale și emoționale făcute până atunci. A fost unul dintre momentele în care Cătălin mi-a zis propoziția de mai sus, și apoi m-a întrebat: „Care e valoarea pe care ai primit-o deja în urma procesului de până acum?”. Mi-am dat seama atunci că și dacă amânăm/oprim șantierul, sunt de fapt pe un super plus. Că există o matematică ascunsă, pe care nu o pot cuprinde într-un excel și pe care o citesc cu sufletul și că și ea merită cel puțin la fel de multă atenție, dacă nu chiar un pic mai multă. Pentru că la final, sunt convinsă că o să număr satisfacțiile cu care am ieșit din viața asta, nu banii.
Ce a însemnat “împreună” în contextul unui 2020 ieșit din sfera normalului pe care îl știam și cum s-a transformat ideea de teamwork?

Pentru mine ideea de teamwork este profund subutilizată atunci când este folosită exclusiv în context de muncă. Dacă mă uit în jur, văd echipe peste tot: comunitatea de vecini de pe scara blocului, familia, participanții la trafic, oamenii de la coadă de la Mega sau comunitatea de părinți de la grădiniță. O să definesc echipa simplist, ca fiind un grup de oameni cu un scop comun, și dacă o să vă uitați prin acest filtru, sper că o să vedeți mai clar echipele de care vorbesc.

Revenind la întrebarea ta, cred că perioada pandemiei a provocat mult abilitățile oamenilor de a fi împreună. Dacă până atunci eforturile lor de teamwork se duceau cu precădere spre echipa de la birou, acum mai toată lumea era blocată acasă cu o cu totul altă echipă. Iar dacă peste asta mai pui și mediul virtual, care amplifică orice calitate/disfuncționalitate a echipei, ai un cocktail super savuros.

Speranța mea este ca din ce în ce mai mulți oameni să înțeleagă valoarea abilităților de lucru în echipă și să le exerseze oriunde se află. Practici ca ascultarea empatică, parafrazarea, feedbackul constructiv sau feedforwardul, grija pentru binele comun pusă la același rang de cinste cu binele individual și multe altele, chiar ar putea schimba la față lumea asta.

Otto Scharmer, părintele Theory U, spune că la baza tuturor problemelor există 3 mari scindări:

  • scindarea ecologică, a omului față de natură
  • scindarea socială, a omului față de semenii săi
  • scindarea spirituală, a omului față de Sine însuși.

Când vorbim despre „împreună”, m-aș bucura să vedem latura lui sistemică, și să acționăm ceva mai strategic. Pandemia a fost una dintre cele mai violente întâlniri cu fiecare dintre cele 3 scindări menționate mai sus, și dacă soluțiile per total sunt dificil de găsit, sper că toată experiența asta ne-a lăsat măcar cu câteva întrebări. „Cum pot să am mai multă grijă de natură, de semenii mei și de mine?”, spre exemplu.

Cum ți-ai ajutat clienții/colaboratorii/partenerii să proceseze și să lucreze cu ideea de necunoscut în avantajul lor – în special în această perioadă?

E o vorbă în consultanță: Nimeni nu a fost niciodată schimbat de ceva ce am zis eu. Oamenii se schimbă doar ca urmare a ce înțeleg ei. Cred că din cauza asta, același mesaj trimis unui grup de oameni, unora le dă aripi, iar pe lângă alții trece neobservat.

Pornind deci de la ideea asta, cred că cel mai bun ajutor pe care pot să îl ofer este să fiu eu un partener confortabil cu necunoscutul. Pentru că atunci lucrul ăsta o să se simtă nu doar în ce zic, ci și în cum zic, cât și în cum sunt prezentă în interacțiunea cu celălalt. Einstein zicea că una dintre cele mai importante întrebări pe care trebuie să ni le punem în viața asta este Do you live in a friendly Universe, or not? / Alegi să crezi că trăiești într-un Univers prietenos sau nu? (mărturisesc că îmi place mai mult cum sună în engleză). Eu am stat o vreme cu întrebarea asta, și probabil că o să o țin cu mine multă vreme, pentru că nu cred că răspundem la ea o singură dată.

O altă întrebare care am văzut că a deschis ușa asta a acceptării, este What are you unwilling to feel? / Ce nu ești dispus să te lași să simți?. În spatele fiecărei emoții, fiecărei rezistențe pe care o declanșăm în fața vieții, este o poveste pe care ne-o spunem. Cred că primul pas este să ascultăm povestea aia cu mai multă atenție, curiozitate și blândețe.

Ce a însemnat întoarcerea la activitate după ce ai devenit mamă și ce ai spune că a adus acest nou rol în plus vieții tale profesionale?

Întoarcerea la activitate a fost provocatoare pentru mine. Am ieșit din concediul de maternitate în ianuarie, și tot atunci am luat și decizia, împreună cu tine, Horia, de a ieși din Starfish. Dacă e să mă uit obiectiv, totul a fost de fapt foarte smooth. Tu ai fost până la capăt cel mai bun partener pe care aș fi putut să mi-l doresc și m-ai susținut în procesul de ieșire, la fel de mult cum m-ai susținut și pe parcursul celor mai bine de 10 ani de parteneriat. Apoi a fost Vio, de la Human Invest, care m-a ajutat mult să revin „în tranșee”, foști clienți și parteneri de lucru, care au făcut procesul foarte lin. ÎNSĂ! Povestea din capul meu a fost o vreme destul de tensionată. Aveam mai multe întrebări decât răspunsuri – nu știam ce îmi mai place să fac, cu cine, care îmi este de ce?-ul, dacă o să mă mai descurc. Simțeam că trebuie să o iau de la 0, și că nu mai am răbdarea și energia să o iau de la capăt. M-a ajutat mult să discern povestea din capul meu de realitate și să îmi răspund mai des și mai apăsat la întrebarea lui Einstein de mai sus.

Cât despre impactul rolului de mamă asupra celui de consultant, aici e de scris un întreg roman! Pe scurt, însă – a fi martorul procesului de devenire al unui omuleț m-a învățat multe despre înțelepciunea brută a psihicului uman, despre emoții în starea lor „crudă”, despre cum se transformă un om atunci când este obosit. Mai nou am o teorie: cred că suntem o lume de adulți obosiți cronic, care iau de multe ori decizii proaste și experimentează tantrumuri sugrumate de o societate care cataloghează furia și tristețea ca emoții negative, de netrăit/exprimat. M-a învățat multe despre negociere, despre cum ofer feedback, despre neutralitatea vieții. Eram la un moment dat cu David în concediu, și a venit o pisică de-a locului, care tocmai prinsese o veveriță. După ce a smotocit-o bine, a început să o mănânce, lucru absolut înfiorător pentru mine. Mi-am adus aminte însă de Shakespeare, și al lui Nothing is either good or bad, but thinking makes it so, și m-am adunat să îi explic copilului de 2 ani, la modul cel mai neutru cu putință, ce se întâmplă. Efectiv, mi-am imaginat că sunt craininc la teleenciclopedia. Bine, e posibil să fi ajutat și faptul că era acolo o bună prietenă care e ceva mai avansată ca mine într-ale parentigului/educației și care m-a susținut să mă recentrez… Cert este că în fața întregii scene însângerate, piticul nu a avut nicio tresărire. S-a uitat cu multă curiozitate, a pus întrebări, i-a părut un pic rău pentru veveriță, și apoi s-a dus la joacă. A fost un episod care mi-a reconfirmat încă o dată impactul poveștilor pe care le croșetăm peste realitatea propriu-zisă și care nu are în ea niciun strop de „bine/rău”, până nu îl fabricăm noi.

Care e primul proiect care îți vine în minte care te-a surprins plăcut și care ți-a adus rezultate peste așteptări?

Văd că majoritatea proiectelor care îmi vin în minte la întrebarea asta, au un element comun – trainingul este însoțit de coaching. Asta înseamnă din start procese ceva mai lungi și mai închegate, în care am acces la rezultate dincolo de ce se întâmplă imediat după curs, relațiile pe care le dezvolt cu participanții au timp să devină mai profunde și overall satisfacția mea este semnificativ mai mare.

Cum ai defini strategia de a rămâne mereu relevant și flexibil în zona ta de lucru și ce planuri ai în acest sens pentru urmatoarea perioadă?

Am ales să devin trainer în 2005, și am făcut prima școală de coaching în 2007. Indiferent pe unde m-au dus drumurile profesionale, întotdeauna a fost o parte importantă din mine dedicată acestor profesii. Și asta a fost din două motive: 1. funcționez pe baterii sociale, și am nevoie de conversații suflet pe suflet, sau provocatoare intelectual ca să mă simt acasă în viața mea și 2. am vrut să mă asigur că nu o să mă opresc niciodată din învățat.

Acum am în plan să încep o formare nouă – oscilez între Internal Family Systems și Constelații Organizaționale. În prezent fac supervizare pe coaching și mă pregătesc să îmi dau examenul de PCC (Proffessional Certified Coach – nivelul 2 din 3, în cadrul International Coach Federation).

Însă dincolo de toate astea, cea mai relavantă și permanentă strategie este una foarte simplă: să îmi ascult cu adevărat clienții.

 

Dacă ți-a placut articolul și vrei să o cunoști mai bine pe Elena, o poți contacta pe profilul ei de LinkedIn.

Ca un gând de final, dacă vrei să faci parte din comunitatea Starfish, unde trimit lună de lună un newsletter cu resurse faine pentru oameni ocupați, dar deschiși la minte, dă un join aici

keyboard_arrow_up